O școală prietenoasă deschisă tuturor!

       Îmi îndrept încet paşii spre inima munţilor…Mă îndrept spre un loc necunoscut, un colţ de Rai rupt de nebunia oraşului şi sunetul telefoanelor mobile. Sunt în căutare de linişte, de un refugiu al sufletului.  Îmi îndrept încet paşii … spre Oaşa.

      Aici, în inima munţilor la peste 1300 m altitudine, se înalţă mândra mănăstire Oaşa, o mănăstire destul de nouă. Înainte de a pleca de acasă, nu eram foarte sigură că vreau să merg acolo, acolo unde trăieşti printre călugări, seri de rugăciune, muncă şi relaxare.

       Aveam nevoie de o vacanţă, de o şansă să îmi reîncarc bateriile, însă nu eram pe deplin convinsă că o mănăstire îmi poate oferi aşa ceva. Credeam că voi păşi în interiorul mănăstirii cu teamă, îmi voi petrece 3 zile infinite în acel loc.

       Încă de când ne apropiem, cu cât urcăm mai mult pe serpentinele înzăpezite, liniştea aceea a brazilor de pe marginea drumului îmi pătrunde în suflet. Ceva se întâmplă cu mine…

       Teama îmi este ascunsă iar încrederea că mă aflu în locul potrivit zburda liberă în minte şi suflet. Câteva momente sunt suficiente să fiu prinsă în peisajul magnific.

      Cu cât urcăm mai mult, cu atât îmi pierd din gânduri. Fără să vreau, las în urma mea, gânduri asemeni paşilor din zăpadă. Mintea mi se eliberează, fiecare  gând rămânând îngropat undeva între fumul din toba de eşapament a microbuzului şi zăpada rece. Nu mai am nicio îndoială: este locul unde trebuie să fiu, locul de care am atâta nevoie.

        E în jurul orei 13. Iată-ne ajunşi în incinta mănăstirii. Suntem întâmpinaţi  cu bucurie de fratele Mihai, care, după ce ne arată camerele ne pofteşte la masă. Lăsăm bagajele în cameră, ne închinăm în faţa sfântului locaş şi intrăm în trapeză, locul unde vom lua masa timp de 3 zile.

    Intru în trapeză. Privesc în jurul meu dezorientată. Abia acum înţeleg unde am ajuns. Călugării, în hainele lor negre stând la masă în linişte, ne privesc cu căldură. Ne aşezăm la masă dar nu înainte să rostim rugăciunea împreună cu obştea.

    După ce mâncăm, primim acordul de a ieşi la o scurtă plimbare. Astfel, la scurt timp după ce am ajuns aici, mergem la o plimbare. Lacul îngheţat parcă ne aşteaptă să păşim cu frică.

      Plimbarea este destul de scurtă, pentru ca trebuie să ne întoarcem la slujba de la 16 la 18. Locul acesta special m-a făcut să uit până  şi de faptul că trebuie să port o fustă şi un batic. M-am obişnuit cu ele aşa că acum nu mai îmi par ciudate.

       Slujba a început de câteva minute iar mie nu mi se pare încă nimic deosebit, nu găsesc nimic care să îmi atragă atenţia pe deplin. În scurt timp colegele mele sunt chemate să ajute la lemne, astfel rămânem doar o colegă, doamnele profesoare şi eu în Biserică. Timpul trece iar întunericul începe să pătrundă prin ferestrele mici ale sfântului locaş. Mă aştept ca în fiecare moment cineva să aprindă candelabrul ce atârnă din tavan. Spre surprinderea mea, nimeni nu o face. Doar 5 lumânări ard în locaş iar  întunericul pătrunde din ce în ce mai tare.. Disting astfel prin lumina firavă a lumânărilor chipuri blânde aşezate lângă altar. Chipurile pictate în lumina blândă a lumânărilor îmi trimit o tonă de caldură în suflet. Îmi găsesc liniştea. În sfârşit găsesc ceva pe lângă care nu pot trece indiferentă. Găsesc o magie în locul acela. Sunt prinsă în vraja liniştii, a răbdării şi a încrederii. Îmi “arunc” trupul în genunchi…cad, răpusa de căldura ce mă înconjoară, o căldură liniştitoare. Învăţ să îmi folosesc acea răbdare care se ascunde în mine şi din răbdarea aceea  găsesc puterea să înţeleg. Sunt furată de acea frumuseţe simplă, de acele momente de linişte. Simt cum îmi recapăt puterea şi încrederea în mine.

        Luăm cina la trapeză, spălăm câteva zeci de farfurii, tacâmuri şi pahare, apoi plecam spre camera ce ne aşteaptă primitoare. Înainte de a ajunge în cameră ne oprim preţ de câteva minute să privim spre cer. Deasupra noastră se aruncă infinită o plasă de stele. Cu mici eforturi descoperim carul mare, carul mic şi alte constelaţii. Stelele se văd atât de puternic, atât de clar şi aproape aici… ce multe sunt!

      În camera e atât de cald. Lemnele pocnesc în soba de teracotă. Mă aşez confortabil pe pat ascultând simfonia lemnelor care ard.  Odată cu ele ard toate îngrijorările mele.

         Suntem cocoţate în patul de lângă geam. Râdem, glumim şi ne simţim bine. E prima dată de când am început călătoria prin trenuri schimbate în miezul dimineţii şi microbuze înghesuite, când stăm toate şi povestim. Locul acesta ne-a adus împreună, a creat o legătura între noi.

      Încet oboseala se aşterne pe pleoapele fiecăreia dintre noi. Îmi târăsc prima paşii spre patul meu. Sunt atât de obosita încât nu îmi fac griji ca un pat străin nu îmi va oferi un somn liniştit. Nu după mult timp, fiecare este în patul ei. Dăm stingerea, noapte bună.

            E ora 3 dimineaţa. O voce blândă mă trezeşte şi îmi spune că e timpul să merg la slujbă. Deschid ochii care mă usturau de la lumina galbenă a becului şi privesc în jur. Nu îmi vine să cred: am căzut într-un somn profund în urmă cu câteva ore, un somn liniştit care îmi dă energie deşi a fost  foarte scurt.

      Din lipsa de experienţă nu pot sta mai mult de 1 oră la slujbă aşa că mă întorc în pat unde pot sa îmi odihnesc trupul încă două ore, până la 6 când începe Sfânta Liturghie.

      Sunt cele mai adânci, cele mai lungi 2 ore din viaţa mea. Parcă am dormit o veşnicie. Mă trezeşte din nou glasul doamnei profesoare care ne cheamă la slujbă.

     După slujbă, masa de dimineaţă, puţina odihnă şi puţină muncă. Urmează prânzul şi nu mult după el, vestea care îmi surâde: urmează o drumeţie pe munte. Vom urca până pe muntele Fetiţa, la aproximativ 1700 m.

      Urcăm cu greu cei 400 de m. Zăpada mare iţi frânge picioarele iar noroiul ce se ascunde în locurile cu puţină zăpadă te face să aluneci mereu, ca şi cum ar vrea să te împiedice să ajungi acolo sus. Gâfâim, alunecăm, luam pauze scurte şi iată-ne într-un final ajunşi  în vârful muntelui. Nu îmi vine să  cred. Deasupra mea se găseşte un cer de un albastru nemaivăzut, puternic, nepoluat. Privesc în jurul meu şi sunt uimită. Toate acele căzături, toate acele eforturi la care au fost supuse corpurile noastre au meritat. În jurul meu sunt văi, munţi, brazi şi linişte. Soarele ne mângâie creştetul capului iar calmul zonei pătrunde în vene liniştind sângele care fierbe din cauza efortului.

       În doar câteva minute, oboseala îmi este smulsă din corp, inima nu mai galopează ca o nebună spre necunoscut. Mă învârt în jurul troiţei din vârful muntelui şi privesc minunea ce mă înconjoară. În depărtare e puţina ceaţă, motiv pentru care nu se pot vedea oraşele.

         Rămânem aici preţ de câteva minute timp în care povestim cu părintele Pantelimon, vrute şi nevrute. Sunt uimită de faptul că un preot te poate înţelege atât de bine, că iţi înţelege perfect vârsta, te ascultă şi discută cu tine absolut orice. Se pare că poţi găsi în ei un adevărat prieten şi un adevărat sprijin.

         După un scurt popas ne reluăm seria de căzături de data asta în drumul nostru înapoi la mănăstire. Unii o iau la fugă şi ajung jos foarte repede, alţii mai “liniştiţi” din fire preferă să coboare încet, să mai facă câte o pauză pentru a privi frumuseţea din  jur.

       Părintele Pantelimon, pasionat de fotografie, surprinde câteva aspecte din drumeţia noastră pe munte. Apoi, povestind ne îndreptăm paşii spre mănăstire.

      Şi iată-ne ajunşi… am revenit în locul acela cald, în camera unde lemnele pocnesc în flacăra puternică.

      E ultima zi la Oaşa. Mergem la slujbă, mâncăm, primim binecuvântarea părintelui Stareţ Iustin şi pornim la drum.

      Iată-ne acum înapoi în drumul spre casă. Acelaşi drum dar alte persoane, pot zice. Dacă la început am fost “retraşi”, eram fiecare pentru el şi parcă ne era teamă să socializăm, acum, după ce ne-am cunoscut unii pe ceilalţi parcă drumul nu mai pare atât de lung.

      Ne pierdem din nou câteva ore prin microbuz şi trenuri. La început orele duceau spre acel loc magic, unde nu ştiai ce o sa găseşti, spre care unii mergeam cu teamă iar acum fiecare oră duce spre casă.

       De la Oaşa te poţi întoarce într-un singur mod: mai calm, mai curat sufleteşte, mai încrezător în tine însuţi. De la Oaşa te întorci schimbat. La Oaşa parcă eşti mult mai liber decât în realitate şi spun realitate deoarece liniştea de acolo te trimite în imaginar, în locul perfect.

       Pentru mine Oaşa e locul acela de care aveam cu atâta nevoie ca să îmi reîncarc bateriile. Şi da, pot spune, Oaşa mi-a redat încrederea, mi-a deznodat răbdarea ce stătea ţintuită în lanţuri înăuntrul meu, mi-a oferit o experienţă de viaţă.   

    Este inimaginabil ceea ce simţi în acel loc şi nici nu poţi descrie în cuvinte. Eu cred că doar cei ce trăiesc şi simt cu adevărat starea de acolo vor înţelege vreodată de ce Oaşa e oaza de linişte a munţilor.         

Denisa Boar       

clasa a X-a Filologie