În perioada 25-26 noiembrie 2010 se desfăşoară la Mediaş în sala TRAUBE FESTIVALUL ŞCOLAR ” CÂNTEC, JOC ŞI TRADIŢII LOCALE” cu participarea elevilor şi cadrelor didactice din zona de nord a judeţului Sibiu.
Spectacolul se desfăşoară în cele 2 zile în intervalul orar 1530 – 2000.
Intrarea este liberă.
Vă aşteptăm cu drag să ne bucurăm împreună de tradiţia de secole a locurilor noastre , transmisă prin copii, generaţiilor ce vor veni.
A mai trecut un an. Mi-am dat seama abia atunci când am zărit biblioteca municipală, în curtea căreia erau strânşi foate mulţi elevi. Aşa cum probabil şi ghicit, pe 15 noiembrie a avut loc Marşul Cărţii – devenit deja o tradiţie a noastră, iubitorii de carte. Am rămas plăcut surprinsă la vederea participanţilor, un număr mare de colegi de la şcolile din oraş care au venit veseli şi entuziasmaţi. Nostalgia plutea în aer, mai ales fiindcă unii dintre noi ne-am revăzut colegi din generală.
În fine, mulţimea înarmată cu pancarte şi fluturaşi s-a îndreptat spre primărie după ce am ascultat câteva cuvinte de la domnul Onuc Nemeş-Vintilă, directorul bibliotecii judeţene Astra din Sibiu. Domnnul primar ne-a primit bucuros şi ne-a lăudat încercările de a atrage cât mai mulţi oameni spre carte. Am fost imortalizaţi de nenumărate persoane care vroiau să preţuiască această amintire – care, sperăm, nu va fi dată uitării.
Întorcându-ne la bibliotecă, am continuat să împăţim fluturaşi, strecurându-i în cele mai creative locuri, spre a-i îmbia pe ceilalţi la deliciul lecturii. Tot centrul oraşului ne-a văzut şi nu puţini au rămas impresionaţi de mişcarea noastră. Ajunşi, în sfârşit la bibliotecă, am participat la o conferinţă, unde domnul director al bibliotecii Astra ne-a comunicat diverse lucruri despre bibliotecă şi acţiuni petrecute acolo. Ne-a lăsat zâmbind enumerarea multitudinii de activităţi ce pot lua loc într-o „casă a cărţilor.”
Ce e biblioteca? Doar un loc unde se poate citi, sau unde eşti trimis – „nesilit de nimeni” – să cauţi cărţi pentru şcoală? Ei bine, în bibliotecă nu se lansează cărţi numai, ci călătoreşti prin lume, priveşti documentare sau filme alese, întâlneşti persoane de seamă, mai intri şi pe internet, dai de gândurile ascunse ale unui geniu din antichitate, dar cel mai important, te relaxezi.
Acum, că aţi aflat noutăţi despre bibliotecă, şi că tot a fost Marşul Cărţii, cel mai potrivit ar fi să închei cu un citat de-ale lui Voltaire… „Cartea e un univers secret creat de un om înzestrat cu geniu.” Deci, citiţi şi aflaţi gândurile geniilor, pentru a merita la rându-vă laurii înţelepciunii.
Mădălina Bejan
Clasa a IX-a Filo
Un grup de 11 elevi, printre care şi eu, coordonat de doamna informatician Anca Kis se indreaptă nerăbdător spre o nouă provocare, Mănăstirea Oaşa. Situată în judeţul Alba, la o altitudine de 1400 m, această mănăstire reprezintă un loc ideal pentru relaxare şi de ce nu, rugăciune.
Obiectivitatea mea este relativa atunci când vine vorba despre descrierea acestei experienţe. Fiind o persoana activă, prima impresie a fost “Mă voi plictisi…”. Spre marea mea surprindere, nu a fost deloc aşa. Timp de trei zile am cunoscut într-o proporţie destul de mare liniştea. Şi mai ciudat e că mi-a plăcut. Am lucrat cot la cot cu călugării, am urcat un munte, am participat la aproape toate slujbele şi am cunoscut nişte oameni minunaţi, deloc morocănoşi precum credeam noi.
În ceea ce mă priveşte, nu pot să afirm decât că a fost o experienţă benefică sufletului meu. Cuvintele sunt prea mici pentru a descrie liniştea dominantă, acel cer plin de stele din mijlocul nopţii, dragostea pe care acei oameni o depun in fiecare lucru pe care-l realizează . Într-un cuvânt, minunat.
Jianu Iulia-Maria.
XI M.I.
Halloween-ul îşi are originile în Irlanda şi Scoţia, fiind preluat în Franţa şi Anglia, şi introdus în rândul americanilor de imigranţii irlandezi, la jumătatea secolului al 19-lea.
La origini, denumirea sărbătorii în irlandeza veche însemna „sfârşitul verii” şi desemna trecerea de la partea mai uşoară a anului la partea mai „întunecată”. Celţii credeau că în noaptea de 31 octombrie graniţa dintre lumea viilor şi cea a spiritelor devenea uşor de trecut. Familiile îşi comemorau străbunii, în timp ce spiritele rele erau alungate prin diferite ritualuri. Se crede că oamenii au început să poarte costume şi măşti de Halloween pentru a se ascunde şi proteja de spiritele agresive. Sărbătoarea era şi un moment de sacrificare a animalelor şi transformare a lor în provizii pentru iarnă. Oasele vietăţilor ucise erau arse apoi în focuri de tabără.
În zilele noastre, sărbătorirea Halloween-ului diferă din loc în loc. În ajunul sărbătorii, scoţienii şi irlandezii aprind o lumânare în fereastra vestică pentru a comemora morţii. Alte tradiţii includ cioplirea de lanterne din diferite tulpini de plante şi cioplirea dovlecilor cu feţe înfricoşătoare sau comice. Printre personajele populare de Halloween sunt fantomele, demonii, vrăjitoarele, Diavolul, Dracula, Moartea, vampirii, vârcolacii, scheleţii, pisicile negre, păianjenii, liliecii sau spiriduşii. În SUA, simbolurile Halloween-ului sunt preluate cu precădere din filmele horror (Frankenstein, etc.)
Atât în Statele Unite, cât şi în regiuni din Marea Britanie, copiii se costumează în noaptea de Halloween şi umblă din casă în casă pentru a cere dulciuri. În unele locuri, ei trebuie să spună o poveste sau să cânte.
Halloween-ul este sărbătorit şi în România. Se organizează petreceri, se cioplesc dovleci şi pe străzi se vad cel puţin câteva grupuri de persoane mascate. Modul de sărbătorire a fost preluat, în principal, de la Statele Unite.
Clasa a XI-a Filologie a organizat vineri, 29 octombrie, o petrecere la care unii elevi au venit mascaţi, iar alţii nu. Cu mască sau fără mască, toţi s-au distrat pe cinste. Distracţia a continuat până când au fost desemnaţi “Miss Creepy” şi “Mister Creepy”.
Premianta a fost Adina Negrea din clasa a XII-a Filologie, iar premiantul a fost Radu Toderici din clasa a XII-a Ştiinte sociale. Cei doi au câştigat câte o carte şi un souvenir specific acestei sărbători.
La party au participat d-na profesor Elena Roman, d-na profesor Ana-Maria Agîrbiceanu şi d-nul profesor Horatiu Tudor. Elevii au fost coordonaţi de către d-na profesoara Bettina Andrei şi de către d-nul profesor Constantin Schiau.
Prof. Bettina Andrei
Prof. Constantin Schiau
Oasa prin ochi de copil
Îmi îndrept încet paşii spre inima munţilor…Mă îndrept spre un loc necunoscut, un colţ de Rai rupt de nebunia oraşului şi sunetul telefoanelor mobile. Sunt în căutare de linişte, de un refugiu al sufletului. Îmi îndrept încet paşii … spre Oaşa.
Aici, în inima munţilor la peste 1300 m altitudine, se înalţă mândra mănăstire Oaşa, o mănăstire destul de nouă. Înainte de a pleca de acasă, nu eram foarte sigură că vreau să merg acolo, acolo unde trăieşti printre călugări, seri de rugăciune, muncă şi relaxare.
Aveam nevoie de o vacanţă, de o şansă să îmi reîncarc bateriile, însă nu eram pe deplin convinsă că o mănăstire îmi poate oferi aşa ceva. Credeam că voi păşi în interiorul mănăstirii cu teamă, îmi voi petrece 3 zile infinite în acel loc.
Încă de când ne apropiem, cu cât urcăm mai mult pe serpentinele înzăpezite, liniştea aceea a brazilor de pe marginea drumului îmi pătrunde în suflet. Ceva se întâmplă cu mine…
Teama îmi este ascunsă iar încrederea că mă aflu în locul potrivit zburda liberă în minte şi suflet. Câteva momente sunt suficiente să fiu prinsă în peisajul magnific.
Cu cât urcăm mai mult, cu atât îmi pierd din gânduri. Fără să vreau, las în urma mea, gânduri asemeni paşilor din zăpadă. Mintea mi se eliberează, fiecare gând rămânând îngropat undeva între fumul din toba de eşapament a microbuzului şi zăpada rece. Nu mai am nicio îndoială: este locul unde trebuie să fiu, locul de care am atâta nevoie.
E în jurul orei 13. Iată-ne ajunşi în incinta mănăstirii. Suntem întâmpinaţi cu bucurie de fratele Mihai, care, după ce ne arată camerele ne pofteşte la masă. Lăsăm bagajele în cameră, ne închinăm în faţa sfântului locaş şi intrăm în trapeză, locul unde vom lua masa timp de 3 zile.
Intru în trapeză. Privesc în jurul meu dezorientată. Abia acum înţeleg unde am ajuns. Călugării, în hainele lor negre stând la masă în linişte, ne privesc cu căldură. Ne aşezăm la masă dar nu înainte să rostim rugăciunea împreună cu obştea.
După ce mâncăm, primim acordul de a ieşi la o scurtă plimbare. Astfel, la scurt timp după ce am ajuns aici, mergem la o plimbare. Lacul îngheţat parcă ne aşteaptă să păşim cu frică.
Plimbarea este destul de scurtă, pentru ca trebuie să ne întoarcem la slujba de la 16 la 18. Locul acesta special m-a făcut să uit până şi de faptul că trebuie să port o fustă şi un batic. M-am obişnuit cu ele aşa că acum nu mai îmi par ciudate.
Slujba a început de câteva minute iar mie nu mi se pare încă nimic deosebit, nu găsesc nimic care să îmi atragă atenţia pe deplin. În scurt timp colegele mele sunt chemate să ajute la lemne, astfel rămânem doar o colegă, doamnele profesoare şi eu în Biserică. Timpul trece iar întunericul începe să pătrundă prin ferestrele mici ale sfântului locaş. Mă aştept ca în fiecare moment cineva să aprindă candelabrul ce atârnă din tavan. Spre surprinderea mea, nimeni nu o face. Doar 5 lumânări ard în locaş iar întunericul pătrunde din ce în ce mai tare.. Disting astfel prin lumina firavă a lumânărilor chipuri blânde aşezate lângă altar. Chipurile pictate în lumina blândă a lumânărilor îmi trimit o tonă de caldură în suflet. Îmi găsesc liniştea. În sfârşit găsesc ceva pe lângă care nu pot trece indiferentă. Găsesc o magie în locul acela. Sunt prinsă în vraja liniştii, a răbdării şi a încrederii. Îmi “arunc” trupul în genunchi…cad, răpusa de căldura ce mă înconjoară, o căldură liniştitoare. Învăţ să îmi folosesc acea răbdare care se ascunde în mine şi din răbdarea aceea găsesc puterea să înţeleg. Sunt furată de acea frumuseţe simplă, de acele momente de linişte. Simt cum îmi recapăt puterea şi încrederea în mine.
Luăm cina la trapeză, spălăm câteva zeci de farfurii, tacâmuri şi pahare, apoi plecam spre camera ce ne aşteaptă primitoare. Înainte de a ajunge în cameră ne oprim preţ de câteva minute să privim spre cer. Deasupra noastră se aruncă infinită o plasă de stele. Cu mici eforturi descoperim carul mare, carul mic şi alte constelaţii. Stelele se văd atât de puternic, atât de clar şi aproape aici… ce multe sunt!
În camera e atât de cald. Lemnele pocnesc în soba de teracotă. Mă aşez confortabil pe pat ascultând simfonia lemnelor care ard. Odată cu ele ard toate îngrijorările mele.
Suntem cocoţate în patul de lângă geam. Râdem, glumim şi ne simţim bine. E prima dată de când am început călătoria prin trenuri schimbate în miezul dimineţii şi microbuze înghesuite, când stăm toate şi povestim. Locul acesta ne-a adus împreună, a creat o legătura între noi.
Încet oboseala se aşterne pe pleoapele fiecăreia dintre noi. Îmi târăsc prima paşii spre patul meu. Sunt atât de obosita încât nu îmi fac griji ca un pat străin nu îmi va oferi un somn liniştit. Nu după mult timp, fiecare este în patul ei. Dăm stingerea, noapte bună.
E ora 3 dimineaţa. O voce blândă mă trezeşte şi îmi spune că e timpul să merg la slujbă. Deschid ochii care mă usturau de la lumina galbenă a becului şi privesc în jur. Nu îmi vine să cred: am căzut într-un somn profund în urmă cu câteva ore, un somn liniştit care îmi dă energie deşi a fost foarte scurt.
Din lipsa de experienţă nu pot sta mai mult de 1 oră la slujbă aşa că mă întorc în pat unde pot sa îmi odihnesc trupul încă două ore, până la 6 când începe Sfânta Liturghie.
Sunt cele mai adânci, cele mai lungi 2 ore din viaţa mea. Parcă am dormit o veşnicie. Mă trezeşte din nou glasul doamnei profesoare care ne cheamă la slujbă.
După slujbă, masa de dimineaţă, puţina odihnă şi puţină muncă. Urmează prânzul şi nu mult după el, vestea care îmi surâde: urmează o drumeţie pe munte. Vom urca până pe muntele Fetiţa, la aproximativ 1700 m.
Urcăm cu greu cei 400 de m. Zăpada mare iţi frânge picioarele iar noroiul ce se ascunde în locurile cu puţină zăpadă te face să aluneci mereu, ca şi cum ar vrea să te împiedice să ajungi acolo sus. Gâfâim, alunecăm, luam pauze scurte şi iată-ne într-un final ajunşi în vârful muntelui. Nu îmi vine să cred. Deasupra mea se găseşte un cer de un albastru nemaivăzut, puternic, nepoluat. Privesc în jurul meu şi sunt uimită. Toate acele căzături, toate acele eforturi la care au fost supuse corpurile noastre au meritat. În jurul meu sunt văi, munţi, brazi şi linişte. Soarele ne mângâie creştetul capului iar calmul zonei pătrunde în vene liniştind sângele care fierbe din cauza efortului.
În doar câteva minute, oboseala îmi este smulsă din corp, inima nu mai galopează ca o nebună spre necunoscut. Mă învârt în jurul troiţei din vârful muntelui şi privesc minunea ce mă înconjoară. În depărtare e puţina ceaţă, motiv pentru care nu se pot vedea oraşele.
Rămânem aici preţ de câteva minute timp în care povestim cu părintele Pantelimon, vrute şi nevrute. Sunt uimită de faptul că un preot te poate înţelege atât de bine, că iţi înţelege perfect vârsta, te ascultă şi discută cu tine absolut orice. Se pare că poţi găsi în ei un adevărat prieten şi un adevărat sprijin.
După un scurt popas ne reluăm seria de căzături de data asta în drumul nostru înapoi la mănăstire. Unii o iau la fugă şi ajung jos foarte repede, alţii mai “liniştiţi” din fire preferă să coboare încet, să mai facă câte o pauză pentru a privi frumuseţea din jur.
Părintele Pantelimon, pasionat de fotografie, surprinde câteva aspecte din drumeţia noastră pe munte. Apoi, povestind ne îndreptăm paşii spre mănăstire.
Şi iată-ne ajunşi… am revenit în locul acela cald, în camera unde lemnele pocnesc în flacăra puternică.
E ultima zi la Oaşa. Mergem la slujbă, mâncăm, primim binecuvântarea părintelui Stareţ Iustin şi pornim la drum.
Iată-ne acum înapoi în drumul spre casă. Acelaşi drum dar alte persoane, pot zice. Dacă la început am fost “retraşi”, eram fiecare pentru el şi parcă ne era teamă să socializăm, acum, după ce ne-am cunoscut unii pe ceilalţi parcă drumul nu mai pare atât de lung.
Ne pierdem din nou câteva ore prin microbuz şi trenuri. La început orele duceau spre acel loc magic, unde nu ştiai ce o sa găseşti, spre care unii mergeam cu teamă iar acum fiecare oră duce spre casă.
De la Oaşa te poţi întoarce într-un singur mod: mai calm, mai curat sufleteşte, mai încrezător în tine însuţi. De la Oaşa te întorci schimbat. La Oaşa parcă eşti mult mai liber decât în realitate şi spun realitate deoarece liniştea de acolo te trimite în imaginar, în locul perfect.
Pentru mine Oaşa e locul acela de care aveam cu atâta nevoie ca să îmi reîncarc bateriile. Şi da, pot spune, Oaşa mi-a redat încrederea, mi-a deznodat răbdarea ce stătea ţintuită în lanţuri înăuntrul meu, mi-a oferit o experienţă de viaţă.
Este inimaginabil ceea ce simţi în acel loc şi nici nu poţi descrie în cuvinte. Eu cred că doar cei ce trăiesc şi simt cu adevărat starea de acolo vor înţelege vreodată de ce Oaşa e oaza de linişte a munţilor.
Denisa Boar
clasa a X-a Filologie